Istoria boxului

Boxul este unul dintre cele mai vechi sporturi de contact: lupta cu pumnii, sub o formă sau alta, a existat în diferite culturi de-a lungul mileniilor, înainte de a deveni un sport modern cu reguli unificate, categorii de greutate și federații internaționale.

Origini antice

Lupta cu pumnii ca formă de competiție este cunoscută din cea mai îndepărtată antichitate — reprezentări ale luptătorilor cu bandaje de piele pe mâini apar în arta mediteraneană din epoca bronzului. În Grecia antică, pugilatul (πυγμαχία) a intrat în programul Jocurilor Olimpice în anul 688 î.Hr. În Roma antică, luptătorii foloseau cestus — un bandaj cu inserții metalice sau din os, ceea ce făcea luptele mult mai periculoase; după răspândirea creștinismului și o serie de edicte de la sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr., luptele cu pumnii ca spectacole publice în Imperiul Roman au intrat în declin.

Bandajele de piele pe pumni sunt cel mai apropiat echivalent antic al bandajelor moderne, nu al mănușilor: înaintea erei noastre, lupta se ducea practic cu mâinile goale.

Ringul cu miză englezesc

Boxul modern, ca sport organizat, s-a format în Anglia secolului al XVIII-lea. Luptele se desfășurau fără mănuși, până la incapacitatea totală a unuia dintre luptători de a continua, și multă vreme s-au purtat practic fără reguli formale. În 1743, campionul Angliei Jack Broughton a alcătuit primul set de reguli pentru lupta cu pumnii, care interzicea loviturile sub centură și loviturile asupra unui adversar deja căzut și introducea noțiunea de luptător căzut pe ring, căruia i se acordă timp să se ridice. Pe baza acestor principii, în 1838 au fost adoptate Regulile Ringului cu Miză din Londra (London Prize Ring Rules), care au consacrat marcajul circular al ringului, durata reprizei până la căderea luptătorului și alte norme formale; în 1853 și 1866 regulile au fost revizuite de mai multe ori.

Ultimul campion cu adevărat important al epocii pumnului gol este considerat americanul John L. Sullivan, care a deținut titlul de campion conform regulilor ringului cu miză din Londra, iar apoi — deja cu mănuși — unul dintre primele titluri ale noii epoci.

Sullivan este ultimul campion mondial unanim recunoscut al epocii luptelor fără mănuși, conform regulilor ringului cu miză din Londra.

Regulile Queensberry și trecerea la mănuși

În 1867, oficialul sportiv John Graham Chambers a alcătuit un nou set de reguli, susținut public de John Sholto Douglas, al 9-lea Marchiz de Queensberry — în onoarea sa, setul de reguli a primit numele de Regulile Queensberry (Marquess of Queensberry Rules). Inovațiile-cheie: mănuși de box obligatorii, reprize de durată fixă (trei minute) cu pauză între ele, numărătoarea de zece secunde la knockdown și interzicerea prizelor de luptă specifice boxului cu pumnul gol. Tocmai aceste reguli — cu precizări ulterioare — au stat la baza boxului modern, atât amator, cât și profesionist.

Susținerea publică a marchizului a dat regulilor numele lor, deși nu el le-a alcătuit, ci oficialul John Graham Chambers.

Victoria lui Corbett asupra lui Sullivan din 1892 este primul meci de campionat cu mănuși, de la care se obișnuiește să se socotească epoca modernă a boxului.

Epoca interbelică: Dempsey și nașterea boxului marilor bani

În anii 1920, boxul din SUA a devenit pentru prima dată un sport-spectacol cu adevărat de masă. Campionul mondial la categoria grea Jack Dempsey, care a deținut titlul între 1919 și 1926, umplea stadioane cu zeci de mii de spectatori — meciul lui Dempsey cu Gene Tunney de la Chicago din 1927, rămas în istorie ca „meciul numărătorii lungi” (Long Count Fight), a adunat, potrivit diverselor estimări, peste 100 000 de spectatori live și a devenit una dintre primele transmisii radio sportive cu adevărat de masă. Tocmai în această epocă s-a format modelul boxului profesionist ca spectacol comercial, cu cachete mari, promotori și acoperire de presă, model pe care se bazează industria și astăzi.

Dempsey a fost primul din istoria boxului care a umplut stadioane cu o sută de mii de spectatori și a transformat meciul de titlu într-un eveniment mediatic de masă.

Joe Louis: campionul Depresiunii și al războiului

Joe Louis a cucerit titlul de campion mondial la categoria grea în 1937 și l-a deținut până în 1949 — 11 ani și 8 luni, mai mult decât orice alt campion din istoria categoriei grele, apărându-și titlul de 25 de ori. Pentru americanii epocii Marii Depresiuni și ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Louis a devenit una dintre primele vedete sportive negre cu adevărat naționale: victoria sa asupra germanului Max Schmeling, în meciul revanșă din 1938 de la New York — după înfrângerea suferită tot din partea sa cu doi ani mai devreme — a căpătat în SUA o semnificație politică simbolică, ca victorie asupra propagandei naziste, deși Schmeling însuși nu a fost membru al partidului nazist.

11 ani și 8 luni la titlu — recordul de durată a unei domnii de campion la categoria grea, nedoborât până astăzi.

Boxul amator și olimpic

Boxul a intrat pentru prima dată în programul Jocurilor Olimpice în 1904, la St. Louis. La Jocurile din 1912 de la Stockholm, turneul de box nu s-a desfășurat — legislația suedeză din acea vreme interzicea luptele de box; deja la următoarele Jocuri, din 1920, de la Antwerp, boxul a revenit în program. Prima federație internațională de box amator a fost înființată în 1920, iar în 1946, pe baza ei, a fost creată Asociația Internațională de Box (AIBA) — redenumită ulterior IBA.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, pe ringul olimpic s-au format propriile dinastii de-a lungul mai multor ani: cubanezul Teófilo Stevenson a câștigat trei medalii olimpice de aur consecutive la categoria grea (1972, 1976, 1980), iar mai târziu acest rezultat a fost egalat de compatriotul său Félix Savón (1992, 1996, 2000) — ambii nu au trecut niciodată la profesionism, rămânând simboluri ale școlii amatoare cubaneze. Boxul feminin a intrat în programul olimpic mult mai târziu — la Jocurile din 2012 de la Londra.

Статья

Boxul la Jocurile Olimpice

Formatul turneului din 1904 până azi, scandaluri și reforme arbitrale, boxul feminin, criza de recunoaștere a IBA — și statistica completă a campionilor olimpici pe fiecare categorie de greutate.

Citește mai mult →

Muhammad Ali și epoca de aur a categoriei grele

Cassius Clay a câștigat aurul olimpic la categoria semigrea la Jocurile din 1960 de la Roma, apoi a trecut la profesionism și, în 1964, l-a scos senzațional prin knockout pe Sonny Liston, devenind campion mondial la categoria grea. La scurt timp după aceea a trecut la islam și a adoptat numele Muhammad Ali. În 1967, Ali a refuzat încorporarea în armata SUA din motive religioase, pe fondul războiului din Vietnam, a fost lipsit de titlu și de dreptul de a concura timp de aproape patru ani; în 1971, Curtea Supremă a SUA i-a anulat condamnarea. Revenind pe ring, Ali a devenit primul din istorie campion mondial de trei ori la categoria grea, câștigând două meciuri de legendă: „Vuietul din junglă” (Rumble in the Jungle) împotriva lui George Foreman la Kinshasa, în 1974, și „Thrilla din Manila” (Thrilla in Manila) împotriva lui Joe Frazier în Filipine, în 1975.

Singurul boxer care a devenit de trei ori campion mondial la categoria grea — în ciuda unei pauze de patru ani în carieră, cauzate de refuzul încorporării.

Organizațiile de sancționare și fragmentarea titlurilor

Multă vreme, statutul de „campion mondial” în boxul profesionist era stabilit prin recunoașterea de facto din partea presei și a altor campioni, fără un organism unic. În 1921, în SUA a fost înființată National Boxing Association (NBA), care și-a asumat sancționarea meciurilor de titlu; în 1962 aceasta a fost redenumită Asociația Mondială de Box (WBA). În 1963, la Ciudad de México, a fost creat Consiliul Mondial de Box (WBC). În 1983 s-a desprins Federația Internațională de Box (IBF), iar în 1988, în Puerto Rico, a fost înființată Organizația Mondială de Box (WBO). Din acest moment, în boxul profesionist există în paralel până la patru titluri de campion recunoscute în fiecare categorie de greutate.

Pe acest fundal, în anii 1980 s-a format celebra generație a „celor patru regi” de la categoriile mijlocie și semimijlocie — Sugar Ray Leonard, Marvin Hagler, Roberto Durán și Thomas Hearns —, ale căror meciuri unul cu celălalt au definit deceniul. În 1986, Mike Tyson a devenit, la 20 de ani, cel mai tânăr campion mondial la categoria grea din istorie, iar dominația sa absolută de la sfârșitul anilor 1980 l-a transformat într-unul dintre cei mai recunoscuți sportivi ai planetei.

În 1986, Tyson a devenit campion mondial la categoria grea la 20 de ani — un record nedoborât până astăzi.

Boxul profesionist în secolul XXI

Fragmentarea titlurilor între WBA, WBC, IBF și WBO a făcut ca statutul de campion absolut să fie o raritate: puțini boxeri reușesc să adune toate centurile unei categorii de greutate. Meciul dintre Floyd Mayweather Jr. și Manny Pacquiao din 2015, supranumit „meciul secolului”, a devenit cea mai profitabilă transmisie din istoria boxului pe televiziunea cu plată. În anii 2020, meciurile de unificare au devenit din nou tot mai vizibile: în 2021, Canelo Álvarez a unificat pentru prima dată toate cele patru centuri la categoria super-mijlocie, iar în 2024 Oleksandr Usyk a devenit primul campion mondial absolut al secolului XXI la categoria grea, învingându-l pe Tyson Fury.